Diferenţa dintre Ţara Maramureşului şi judeţul Maramureş
RegioMM
Pe an ce trece, confuzia dintre „Ţara Maramureşului” şi restul judeţului cu acelaşi nume este tot mai mare. De vină sunt atât o anumită parte a presei, cât şi unii politicieni, funcţionari, oameni de cultură, operatori în turism, cântăreţi de muzică populară etc.
Pentru cei care nu ştiu, judeţul Maramureş de azi este de fapt alcătuit din „adevăratul” Maramureş („Ţara Maramureşului” ori Maramureşul „voievodal”, „istoric” sau „de dincolo de Deal”, cum mai este denumit), mărginit la sud de „Ţările” Lăpuşului, Chioarului (parte rămasă în judeţul Sălaj) şi Codrului (parţial, restul aflându-se în judeţele Satu Mare şi Sălaj).
Între anii 1299-1538 şi 1733-1918 Maramureşul a aparţinut direct de Ungaria, în timp ce celelalte trei „ţări” au fost dintotdeauna legate doar de Transilvania. Aceasta este una dintre sursele diferenţelor vizibile şi azi dintre cele două părţi. Astfel, dacă locuitorii celor trei „ţări” alipite se aseamănă mult cu cei ai altor regiuni ardelene (precum „Ţările” Silvaniei, Năsăudului sau Beiuşului), privind dintotdeauna către sud, „moroşenii” sunt un grup aparte, mai conservator, care s-a orientat de-a lungul istoriei mai degrabă spre vest, ori, dimpotrivă, către est.
Vechiul comitat Maramureş (cu reşedinţa la Sighet), al treilea ca mărime din Imperiul Habsburgic şi apoi din cel Austro-Ungar, a dispărut odată cu Unirea din 1918, fiind redus la o treime din suprafaţa pe care a deţinut-o vreme de 600 de ani, celelalte două treimi fiind atribuite Cehoslovaciei. În perioada interbelică, devenit unul dintre cele 71 de judeţe ale României Mari, Maramureşul a rămas în acelaşi timp o provincie de sine-stătătoare (la fel ca Banatul sau Oltenia), reprezentând de fapt cea mai mică regiune istorică românească, întinsă pe doar 3.381 kmp (urmat apoi ca mărime de Bucovina şi de Cadrilater). Nici pomeneală ca Maramureşul să fi înglobat înainte de ultimul război şi Oaşul şi Sătmarul, aşa cum susţin cei care iau de bune unele hărţi anonime publicate pe Wikipedia, care ar atesta, chipurile, acest lucru. De fapt, în perioada interbelică (informaţii documentate găsiţi aici), micul Maramureş a fost o provincie aparte, fiind doar pentru scurt timp asimilat Directoratului Ministerial Cluj (între anii 1929-1931, atunci când ţara era segmentată în şapte asemenea directorate), respectiv Ţinutului Someş (printre cele 10 ţinuturi regale existente între anii 1938-1940), regiuni efemere de mari dimensiuni cu reşedinţa la Cluj.
Existenţa de sine-stătătoare a celei mai mici provincii româneşti nu a deranjat pe nimeni până la venirea comuniştilor. Aceştia au creat în 1950 un nou sistem administrativ după model sovietic, înfiinţând, printre altele, „regiunea Baia Mare” (struţo-cămilă rebotezată în anul 1960 „regiunea Maramureş”), care a acaparat la început doar jumătate din „Ţara Maramureşului” (satele de pe văile Vişeului şi Iza superioară fiind arondate iniţial regiunii Rodna, până în anul 1952), împreună cu întreg Sătmarul şi cu o bucată din Sălaj (Solnoc), reşedinţa regională devenind Baia Mare (fost sediu de plasă în judeţul Satu Mare).
De acum, încurcătura a devenit totală, astfel că „tovarăşii” au început să se refere la micul Maramureş (lărgit masiv şi subit) cu apelativul „Maramureşul istoric”. Provincia istorică a ajuns apoi, odată cu reorganizarea administrativă din 1968, parte a noului judeţ Maramureş (total diferit de judeţul interbelic omonim!) cu reşedinţa tot la Baia Mare, această stare de lucruri fiind perpetuată până în ziua de azi.
Păstrarea şi accentuarea confuziei nu generează avantaje
În vederea omogenizării cât mai profunde a caracterului diferit caracteristic vechilor „ţări” care compuneau judeţul, autorităţile comuniste au utilizat diverse metode, începând de la distribuirea strategică a locurilor de muncă oferite tinerilor (aşa-zisele „repartiţii” obligatorii), până la spălarea creierului, în principal prin intermediul controlului asupra educaţiei, culturii, presei, folclorului, festivalurilor etc.
Lucrurile s-au complicat suplimentar în anul 1999, atunci când în patrimoniul UNESCO a fost acceptat grupul de opt biserici din lemn „maramureşene”, care de fapt sunt doar cinci (Ieud, Poienile Izei, Bârsana, Budeşti şi Deseşti), dar cărora le-au fost adăugate biserici din Ţara Chioarului (Şurdeşti şi Plopiş), respectiv din Ţara Lăpuşului – Rogoz (vezi aici dosarul complet al clasării). Practic, Ministerului Culturii de la acea epocă i se datorează faptul că a reuşit să dea confuziei identitare maramureşene o dimensiune internaţională!
În 2009, cântecului „Doina” i-a fost recunoscut statutul de patrimoniu imaterial UNESCO. Conform documentaţiei semnate de către Institutul de Etnografie şi Folclor şi Ministerul Culturii (vezi aici), varianta “Doinei” intitulată „horea cu noduri” ar fi interpretată în „Maramureş” de doar 11 persoane din satele Costeni, Ungureni, Lăpuş şi Suciu de Sus! Deci, din „Ţara Lăpuşului”! Într-un mod greu de calificat, la UNESCO nu a ajuns nici măcar o informaţie despre satele „de după Deal” unde este localizată de fapt „horea cu noduri maramureşeană”.
Lucrurile continuă azi să fie amestecate din ce în ce mai tare, atât prin intermediul celor enumeraţi mai sus, cât şi prin contribuţia unor asociaţii non-profit bine mediatizate, care atrag fonduri autohtone ori străine pentru proiecte legate de patrimoniu, tradiţii sau turism.
Acei băimăreni şi alţi locuitori din sudul judeţului care pronunţă cu jumătate de gură Lăpuş, Chioar ori Codru dar care susţin apăsat că ar fi MARAMUREŞENI, sunt tot mai numeroşi. Prin alte părţi de lume se consideră că existenţa a patru culturi etnografice diferite pe o suprafaţă atât de redusă este o mare oportunitate, dar în judeţul Maramureş acest lucru pare să fie o ruşine, darmite să aibă vreo valoare aparte.
Practic, discutăm despre o omogenizare caracteristică globalizării: încercându-se imitarea cu orice preţ a „Maramureşului istoric”, în Lăpuş, Chioar şi Codru se abandonează ori se distruge zestrea moştenită din bătrâni, se pierde propria identitate a acelor locuri.
Regiunea montană Polonia mică (Malopolska, din sudul statului cu acelaşi nume) este considerată cea mai atractivă zonă etnografică a ţării respective, pentru că locuitorii de acolo conservă, pe un spaţiu restrâns, cca 15 tipuri de costume populare şi graiuri locale diferite! La polul opus, s-a demonstrat deja că atât Mica Veneţie şi replica Turnului Eiffel din Las Vegas, cât şi copiile oraşelor europene „clonate” de chinezi, sunt departe de a reuşi să convingă precum originalele.
Dacă modelul polonez ar fi urmat şi în judeţul Maramureş, toată lumea ar avea de câştigat. Oricine poate vedea cu ochiul liber că măsura renunţării la tradiţiile proprii precum şi imitarea exagerată a „moroşenilor” a fost un eşec şi nu a adus nici recunoaştere şi nici turişti în Chioar, Lăpuş şi Codru. Şi nu va aduce nici de acum înainte, decât dacă locuitorii acestor zone vor accepta realitatea, care este una singură: ei trebuie să-şi pună în valoare propria moştenire culturală, cu portul popular, muzica, bucătăria şi obiceiurile rămase din bătrâni.
Căci, în fond, arhitectura, textilele de interior ori dansurile lăpuşene, chiorene şi codreneşti sunt la fel de atractive precum cele din Ţara Maramureşului! Iar tradiţiile, bine împachetate, autentice şi diversificate, au ajuns în ziua de azi să fie preţuite ca nişte adevărate nestemate.
