Mărturia lui Berkovits Mihály

Mărturia lui Berkovits Mihály/ Berkovits Mihály vallomása/ The testimony of Berkovits Mihály

Tatăl meu, Áron Berkovits, s-a născut în anul 1886 într-un sat de lângă Dej. Ulterior, s-a căsătorit cu Berta Legmann, originară din Dej. Tata deținea un atelier unde se fabricau în special bocanci și încălțăminte de lucru pentru armată. Au avut împreună patru copii: Móric (născut în 1903), Leopold (1906), Gizi (1909) și eu (1911).

Tata era un om foarte religios și instruit, având studii la ieșiva (școală teologică iudaică). Viața noastră s-a schimbat însă radical când acesta s-a îndrăgostit de o tânără femeie divorțată, care era croitoreasa familiei noastre. A divorțat de mama și s-a căsătorit cu ea, iar noi, copiii, am rămas în grija mamei. După divorț, situația financiară a tatălui meu s-a degradat continuu; orice afacere începea, se solda cu un eșec. Între timp, din a doua sa căsătorie au mai rezultat câțiva copii.

Mama s-a stins din viață la aproximativ un an și jumătate după divorț și își doarme somnul de veci în cimitirul din Dej. Noi, copiii din prima căsătorie, am început să învățăm diverse meserii: unul s-a pregătit în croitorie, altul în vopsitorie și zugrăvire, iar pe mine m-au dus la București. Sora mea, Gizi, a murit de pneumonie la vârsta de numai 18 ani. Tata, cea de-a doua soție a sa și ceilalți copii au căzut victime ale Holocaustului.

M-am căsătorit în august 1942, însă fericirea noastră a fost scurtă: în luna noiembrie a aceluiași an, am fost înrolat pentru serviciul de muncă obligatorie, în compania numărul 110/5. Primul nostru copil, Jánkev Jecházkl, s-a născut în 1943. În mai 1944, soția și fiul meu au fost deportați din ghetoul din Baia Mare la Auschwitz. Copilul a fost luat în grijă de soacra mea, pierind alături de ea.

În tot acest timp, eu am evadat din detașamentul meu și m-am întors la Baia Mare. Ceva interior îmi spunea că soția mea este încă în viață. Pe 21 februarie 1945 am plecat în căutarea ei, iar în luna iunie a aceluiași an am aflat că a supraviețuit. Am plecat imediat spre ea; fericirea regăsirii noastre a fost de nedescris.

În cele din urmă, în august 1945, ne-am întors la Baia Mare, unde am adus-o împreună cu alte 230 de fete și femei care supraviețuiseră. Astăzi (1995), mulțumim lui Dumnezeu, trăim în Israel, înconjurați de copiii și nepoții noștri.

Apám, Berkovits Áron, 1886-ban született egy Dés melletti faluban. Később feleségül vette a dési születésű Legmann Bertát. Apámnak saját üzeme volt, ahol elsősorban a katonaság számára gyártottak bakancsokat és munkáscipőket. Négy gyermekük született: Móric 1903-ban, Leopold 1906-ban, Gizi 1909-ben, én pedig 1911-ben jöttem a világra.

Apám mélyen vallásos, tanult ember volt, aki megjárta a jesivákat is. Az életünk azonban fordulatot vett, amikor beleszeretett a házunkhoz járó fiatal varrónőbe. Elvált édesanyámtól, és feleségül vette a nőt, mi pedig, gyerekek, anyánkkal maradtunk. A válás után apám szerencséje elpártolt: anyagi helyzete folyamatosan romlott, és bármilyen vállalkozásba fogott, kudarcot vallott. Eközben második házasságából is született több gyermeke.

Édesanyám nem sokkal később, körülbelül másfél évvel a válás után elhunyt; a dési temetőben lelt örök nyugalomra. Mi, az első házasságból született testvérek, szakmát tanultunk: volt, aki szabónak, más festő-mázolónak készült, engem pedig Bukarestbe vittek. Gizi nővéremet fiatalon, mindössze 18 évesen ragadta el a tüdőgyulladás. Apám, a második felesége és az abból a házasságból született testvéreim sajnos mind a Vészkorszak áldozataivá váltak.

Saját családomat 1942 augusztusában alapítottam meg, de a boldogságunk nem tarthatott sokáig: még azon az őszön, novemberben besoroztak a 110/5-ös munkaszolgálatos századba. Első gyermekünk, Jánkev Jecházkl, 1943-ban látta meg a napvilágot. 1944 májusában a feleségemet és a kisfiamat a nagybányai gettóból Auschwitzba deportálták. A gyermeket a feleségem édesanyja vette a karjába a szelektáláskor, így vele együtt küldték a halálba.

Én eközben megszöktem az egységemtől, és visszatértem Nagybányára. Valami belső hang azt súgta, hogy a feleségem életben van. 1945. február 21-én indultam el a keresésére, és hosszú bizonytalanság után, júniusban kaptam hírt arról, hogy túlélte a borzalmakat. Azonnal útra keltem hozzá; találkozásunk és boldogságunk szavakkal leírhatatlan volt.

Végül 1945 augusztusában tértünk vissza Nagybányára, ahová másik 230 túlélő lánnyal és asszonnyal együtt hoztam haza őt. Ma (1995) már Izraelben élünk, és hálát adunk az Istennek, hogy a gyermekeink és unokáink körében tölthetjük napjainkat.

My father, Áron Berkovits, was born in 1886 in a village near Dej. He later married Berta Legmann, who was born in Dej in 1883. My father owned a factory that produced boots and work shoes, primarily for the military. My parents had four children: Móric (1903), Leopold (1906), Gizi (1909), and myself (1911).

Father was a deeply religious and educated man who had studied in yeshivas. However, our lives took a turn when he fell in love with a young divorced woman who worked as our family seamstress. He divorced my mother and married her; we children remained with our mother. After the divorce, my father’s financial situation steadily declined, and every venture he touched ended in failure. In the meantime, several more children were born from his second marriage.

About a year and a half later, my mother passed away; she rests in eternal sleep in the cemetery in Dej. We, the children from the first marriage, began to learn trades: one studied tailoring, another painting and decorating, and I was taken to Bucharest. My sister, Gizi, died of pneumonia at the age of eighteen. My father, his second wife, and the rest of the children all became victims of the Holocaust.

I married in August 1942, but our happiness was short-lived. That same year, in November, I was conscripted into forced labor service, assigned to Company 110/5. Our first child, Jánkev Jecházkl, was born in 1943. In May 1944, my wife and son were deported from the Baia Mare ghetto to Auschwitz. My wife’s mother took the child into her care, and he perished alongside her.

During this time, I escaped from my unit and returned to Baia Mare. Something inside me insisted that my wife was still alive. On February 21, 1945, I set out to find her, and in June of that year, I finally learned that she had survived. I traveled to her immediately; our happiness was beyond words.

In August 1945, I brought her back to Baia Mare, along with 230 other girls and women. Today (1995), thank God, we live in Israel, surrounded by our children and grandchildren.